vineri, 15 iulie 2011

Tocul de scris care a adus Dobrogea intre frontierele noastre

Am vizitat expozitia "In memoria timpului - instrumente in arta scrisului. sec XVIII-XX" la Muzeul National Cotroceni. Toate exponatele au o valoare istorica deosebita, sunt tocuri si stilouri ce au apartinut lui Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol I, Vasile Alecsandri, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, George Cosbuc, Stefan Octavian Iosif, Maresalul Alexandru Averescu... .... Fiecare dintre ele a fost folosit in corespondenta ce astazi are valoare istorica sau a scris pagini care sunt in tezaurul literaturii romane.
Ca pasionat de istorie moderna si istorie militara am remarcat tocul folosit de Ion C. Bratianu la Congresul de Pace de la Berlin, 1878. Un obiect pe care probabil marele om politic l-a folosit la iscalirea documentelor ce ne-au adus Dobrogea intre hotare, dupa Razboiul de Independenta.


Un alt obiect exceptional este brevetul obtinut in 1827 de Petrache Poenaru pentru inventarea stiloului. Nu stiam ca acest document s-a pastrat.

joi, 14 iulie 2011

Expresionism solar

Am vizitat expozitia "Rudolf Schweitzer-Cumpana - 125 de ani de la nastere", de la Muzeul National Cotroceni. Este exceptionala, la inaltimea celorlalte mari expozitii care au fost organizate in ultima vreme in acelasi spatiu - Theodor Pallady, Iosif Iser, Nicolae Tonitza, Theodor Aman, Nicolae Darascu, ... ...

Favoritele mele:

- Sfarsit de toamna


- Peisaj rustic


- Magarusi


- Scranciob in soare


- Cal cu caruta




miercuri, 13 iulie 2011

O noua pasiune !: tablourile lui Constantin Artachino

Sunt pe cale de a face o noua pasiune!: tablourile lui Constantin Artachino. Mi-au placut si altele, dar cel de azi (la Artmark, pe C.A. Rosetti, vis-a-vis de intrarea la B.C.U. - lotul pentru licitatia din 17 Iulie) mi-a rupt inima. Personajele din tabloul care m-a fermecat seamana putin cu cele din crampeiele mele de amintiri. De cum am iesit de la galerie, m-am dus direct la o agentie loto. Daca iau reportul de la categoria I, plec direct la licitatie !

- Scena din Dobrogea (favoritul meu)


- Strada in Turtucaia


- Targ oriental

luni, 11 iulie 2011

Marasti, 11 Iulie 1917 (stil vechi)

Cu exact 94 de ani in urma incepea o mare inclestare care a intrat in istorie sub numele de Batalia de la Marasti, una dintre cele trei decisive batalii din vara anului 1917, prin ale caror victorii ne-am salvat de la invazia totala a inamicului.
Locurile sunt foarte frumoase si astazi, iar daca stapanesti suficiente informatii pentru a le cantari valoarea istorica, gasesti o multime de colturi interesante. Satele din apropiere, fiecare in sine fiind o parte din marea batalie, au monumente ce amintesc de vara aceea eroica: Vizantea, Racoasa, Campuri, Rotilesti, Vizantea Livezi, Straoane, Varnita, ... ...
Fostii inamici se odihnesc alaturi, deranjati numai de suieratul vantului, cantecul pasarilor, cate un latrat de caine sau uruitul unei carute ce se intoarce acasa incarcata cu fan.










duminică, 10 iulie 2011

Insigna "Cifrul de Argint al Majestatii Sale Regina Maria"

Din cercetarile mele, se pare ca se acorda personal sau in numele Suveranei, prin intermediul secretarului personal si era insotita de o scrisoare si de o fotografie autografata. Se pare ca era daruita ca semn de apreciere / simpatie personala a Reginei Maria, neintrand in randul distinctiilor / decoratiilor.
Am vazut o asemenea scrisoare datata 27 Martie 1926, adresata Maiorului C. Nasturas, in care se spunea printre altele "... Mama dumneavoastra are dreptul de a purta aceasta cifra [acest cifru regal], cu falnica mandrie, pe piept, spunand tuturor ca i-a fost data de Regina, ca o marturie ca a dat 7 feciori, 7 vrednici luptatori Tarei noastre". Scrisoarea era semnata de "Gh. Denize, Secretar particular al M.S. Reginei.". Varianta din imagine este cu sistem de prindere "in surub", dar a existat si o varianta cu ac de prindere. Apreciez orice informatie suplimentara pe care o puteti da.

Omagiul meu pentru Lucian Bute

Dupa o lunga perioada de timp sunt din nou mandru ca sunt roman: Lucian Bute ! Asemenea victorii sunt o mare fericire, trist este ca ne bucuram atat de punctual.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Cu piatra dupa ambulanta

Societatea romaneasca a dat saptamana asta inca o proba de primitivism. S-au gasit imbecili care sa arunce cu pietre dupa ambulanta. Nu stiu daca ar mai trebui sa ne mire. E doar inca un "prag psihologic" al decaderii continue a educatiei si moralei in aceasta tara. Dupa ce mass-media este invadata permanent de personaje de tipul Simona Senzual, Viorel Lis si nulitatea de langa el sau Mariana Moculescu ori Moni & Iri sau, si mai jalnic, pangarita de zoaiele aruncate de "Zavo", in timp ce oamenii decenti si inteligenti care inca mai locuiesc intre frontierele acestei tari decazute nu mai au posibilitatea sa ne imbogateasca spiritual decat prin emisiuni de nisa, nu stiu ce ar mai putea sa ne mire.
Ca un omagiu personal adus celor care inca mai salveaza vieti desi sunt platiti la limita ridicolului si risca in fiecare zi sa fie agresati de alcoolisti, pirande sau pacienti schizofrenici, postez imaginile primei insigne a personalului de ambulanta din Romania (1910).

Bronzul aurit si emailul fin reprezenta simbolic cinstea ce li se acorda atunci. Omagiul meu de astazi !

marți, 5 iulie 2011

Sergentul lui Vasile Alecsandri

Multora ne suna foarte cunoscut versul "Pe drumul de costise ce duce la Vaslui". Unii recuperam macar numele poeziei si al autorului ei, daca nu si alte versuri.
Am realizat recent ca nu am alaturat niciodata cele doua decoratii pe care sergentul din poezia lui Vasile Alecsandri le are in piept,

<< Calica-i era haina, dar straluceau pe ea
Si crucea "Sfantul Gheorge" s-a "Romaniei Stea". >>

fapt pentru care regimentul rus cu care se intersecteaza ii prezinta onorul.

La momentul cand invatam aceasta poezie, ea era insotita in manual de o imagine prost tiparita a unui tablou de Nicolae Grigorescu, reprezentativ pentru Razboiul de Independenta, acel dorobant mandru, cu arma pe umar, "Santinela"
http://hetel.ro/wp-content/uploads/2011/07/Nicolae_Grigorescu-Sentinela.jpg
sau poate "Gornistul",
http://anonymusgerula.files.wordpress.com/2010/03/grigorescu-gornistul.jpg
nu mai sunt sigur care dintre ele. Mi-era suficient si nici nu-mi puneam problema cum aratau cele doua decoratii. Stiam ca sunt decoratii si mi-era suficient.

Cu ani in urma le-am gasit pe amandoua, dar nu stiu de ce nu le-am alaturat simbolic pana acum, in orele mele "de joaca" cu aceste cioburi dintr-o epoca de cavalerism si eroism. O fac acum virtual, alaturand imaginile acestor frumoase si pline de semnificatii decoratii.

Ordinul Steaua Romaniei a fost instituit la 10 Mai 1877 in 5 clase (Cavaler, Ofiter, Comandor, Mare Ofiter si Mare Cruce), in trei variante (1 - "Civili" - fara spade, 2 - "Militari pentru merite de pace" - cu doua spade incrucisate, dispuse intre crucea care formeaza decoratia propiu-zisa si Coroana si 3 - "de Razboi" - cu doua spade incrucisate prin centrul crucii, strapungand butonul central al decoratiei).

Sergentul din poezie primise decoratia pentru faptele sale exceptionale in lupta de la Plevna, deci avea in piept tipul "de Razboi" si detinea clasa cea mai mica a ordinului, "Cavaler". (Accesul in Ordin se facea prin primirea clasei celei mai mici, situatiile in care un recipient primea direct o clasa mai inalta fiind extrem de rare.)
Decoratia era destinata ofiterilor (subofiterii, gradatii si soldatii primind pentru fapte de arme Medalia Virtutea Militara de Razboi), deci sergentul lui Alecsandri, ca gradat, a fost cu siguranta decorat cu Ordinul Steaua Romaniei pentru o fapta cu totul si cu totul exceptionala. Aceasta ar fi fost fie capturarea unui steag turcesc, a unui tun, cucerirea unei pozitii inamice sau fapta exceptionala in lupta, cum ar putea fi salvarea unui ofiter, capturarea unor prizonieri de mare insemnatate sau curaj si eroism individual care au ajutat (sau chiar suplinit) efortul unei intregi subunitati.
Se pare ca modelul Sergentului a fost chiar Sergentul Constantin Turcanu, zis "Penes Curcanul",
http://2.bp.blogspot.com/_0sFIyWe7CUE/TPvGCcMLfoI/AAAAAAAAAAQ/zIG3RzqRHJE/s1600/penes.jpg
caruia ar trebui sa-i descriu intr-o alta postare decoratiile si meritele pentru care acestea i-au fost decernate.

Ca aliati ai Rusiei in Razboiul de Independenta contra Imperiului Otoman, a existat o reciprocitate in decorari: Domnitorul Carol I a decorat militari rusi cu decoratii romanesti, iar Tarul Alexandru II a decorat militari romani cu decoratii rusesti. Una dintre aceste decoratii decernate de catre Tarul Alexandru II a fost Crucea Sfantul Gheorghe.
Ordinul si Crucea Sfantul Gheorghe au fost instituite la 1807 de catre Tarul Alexandru I pentru a rasplati meritele militarilor rusi in razboiul napoleonian. Decoratia a capatat traditie si a fost pana la prabusirea Imperiului Tarist una dintre cele mai ravnite decoratii de razboi.
Crucea Sfantul Gheorghe s-a instituit in patru clase (nedenumite, diferentiate numeral), accesul fiind prin primirea clasei celei mai mici, clasa a IV-a. Dat fiind ca aceasta decoratie s-a decernat timp de mai mult de o suta de ani, pentru conflicte ale Rusiei la aproape toate punctele cardinale ale frontierei sale, numarul recipientilor a depasit cifra de 2 milioane. La instituirea crucii, cineva a avut o idee excelenta: stantarea pe bratele orizontale ale crucii a unui numar de ordine. Acest lucru ar fi trebuit sa faciliteze identificarea recipientului si a conflictului in care acesta a primit-o ("Pacificarea" Poloniei, razboaie cu Austria, Imperiul Otoman, razboiul Ruso - Japonez, etc.).
Ceea ce s-a intamplat cu documentele tariste dupa 1917 face mai dificila sau chiar imposibila o atare identificare, dar exista totusi cateva carti scrise de specialisti in decoratii tariste, care ofera o informatie satisfacatoare in identificarea rezonabila a unei piese relativ la conflictul in care a fost decernata.
Din cele doua piese pe care le am, cea de mai jos este cu siguranta una decernata fie in Razboiul Crimeii (1853-1856), fie in Razboiul Ruso-Romano -Turc (1877-1878). Seria stantata se potriveste, cea de-a doua fiind una decernata pe parcursul implicarii Rusiei in Primul Razboi Mondial (1914-1917).

Deci, cele doua decoratii pe care le-a avut pe piept Sergentul lui Vasile Alecsandri sunt:
- Ordinul Steaua Romaniei in grad de Cavaler, tip de Razboi
- Crucea Sfantul Gheorghe clasa a IV-a




Cofetãrie finã şi medalii

Pe mãsurã ce trec anii şi acumulez experienţe şi cunoştinţe, îmi pare cã viaţa este o înşiruire de întâmplãri şi coincidenţe care uneori capãtã sens. Ceva recent mi s-a întâmplat legat de … Casa Capşa (!). Am amânat la ultimul târg de carte de acum câteva sãptãmâni sã cumpãr monografia Casei Capşa, aşa cã am ratat probabil o concretizare în ceva cu sens, pe care încã nu-l pricep…

În cãutãrile mele de case şi strãzi cu parfum de belle epoque şi la vânãtoare de antichitãti prin anticariatele din zona istoricã a Bucureştiului, în primãvara asta am trecut foarte frecvent pe Calea Victoriei şi am cotit apoi pe Edgar Quinet, trecând pe cele douã laturi la stradã ale Casei Capşa. Mã uitam la intrare, la frontoanele, balcoanele şi saloanele acestui loc celebru şi imaginaţia mea reconstituia crâmpeie bazate pe fapte diverse din lecturile mele sau chiar numai din imaginaţia mea. Fãcând excepţie de maşinile din preajmã, puteai sã-ţi imaginezi cã eşti în Iunie 1880 sau 1900, cã birjele aşteaptã clienţii, cã strada e plinã de doamne etalându-şi rochiile de voal şi pãlãriile dupã ultima modã de la Paris, cu umbreluţe elegante şi la braţul domnilor în costume negre, impecabile, cu joben şi baston cu mâner de argint sau de fildeş. În imaginaţia mea, în orice moment ar fi putut ieşi pe uşa localului, chiar în faţa mea, unul dintre clienţii celebri, care au astãzi vreo statuie printr-o piaţã sau au devenit nume de strãzi. Fascinant loc, cu fascinante proveşti.

Acum vreo patru sãptãmâni admiram într-o vitrinã placheta aniversarã a Casei Capşa fiind în vizitã la Casa Memorialã Friedrich şi Cecilia Cutzescu-Stork şi rememoram cu regret momentul de acum vreo zece ani, când m-am zgârcit la un târg de antichitãţi s-o cumpãr, deşi era la un preţ rezonabil. N-am mai gãsit o a doua de vânzare pânã astãzi…

La câteva zile dupã asta, am negociat un lot de medalii şi decoraţii la un târg, una dintre ele urmând sã aflu curând cã are legãturã cu Casa Capşa.

Cred cã în aceeaşi zi sau imediat dupã, duminicã, doamna amabilã de la standul de publicaţii al Muzeului Naţional de Istorie mi-a propus un chilipir pe care nu l-am putut refuza: trei numere mai vechi din buletinul de comunicãri ştiinţifice “Muzeul Naţional”, la un preţ mai mic decât cel al unui pachet de ţigãri (toate trei la un loc !). Bogãţia de informaţii inedite şi de imagini justificã înzecit preţul derizoriu pe care l-am plãtit. Într-unul dintre buletine am gãsit un articol despre medaliile şi premiile câştigate de Casa Capşa la concursurile din epocã. Citind articolul am constatat cã medalia premiu din 1880 a Societãţii Concordia Românã din lotul pe care abia îl achiziţionasem, poate fi una dintre cele douã câştigate de Casa Capşa la acel concurs anual.

Zilele trecute, ajungând – în sfârşit ! – la biblioteca mea istoricã din apartamentul din alt colt al ţãrii, am rãsfoit un Buletinul Societãţii Numismatice Române de prin 1980-1985, cãutând o informaţie despre cu totul altã medalie. Am avut surpriza sã gãsesc şi un articol ce descria medaliile premiu acordate de Societatea Concordia Românã in anul 1880 şi am aflat cã pentru acel concurs anual s-au bãtut numai 85 de “medalii de aur” (în realitate bronz aurit), 119 de “medalii de argint” (bronz argintat) şi 66 de medalii de bronz.

În anuarul “Muzeul Naţional” din 1997 am gãsit şi povestea frumoasã, care spune cã la acel concurs Casa Capşa a primit douã medalii de aur. Fiind in posesia a douã medalii identice, omul de vânzãri din mine (sau inginerul !?) a calculat imediat cã probabilitatea ca una dintre ele sã fie chiar una dintre cele douã primite de Grigore Capşa este de 2,35 %. Gândindu-mã la ce s-a întâmplat în ţara asta în ultimii 130 de ani şi câte mãrturii istorice (inclusiv medalii) s-au distrus, şansele ca sã ţin în palmã una dintre medaliile câştigate de Casa Capşa cresc probabil de minimum zece ori. Cert este cã au fost în mâna lui Dimitrie Butculescu, preşedintele din acea perioadã a “Concordiei Române”, emulul marilor expoziţii anuale cooperatiste şi industriale din acea epocã de dezvoltare acceleratã şi sãnãtoasã din timpul marelui nostru rege Carol I.

Îmi amintesc cã la una dintre plimbãrile în Cimitirul Bellu am gãsit mormântul lui Dimitrie Butculescu şi am fost bucuros sã vãd cã pe piatra de mormânt i-au fost încastrate vreo şase dintre medaliile diverselor concursuri anuale pe care le-a patronat. Voi cãuta prin fotografiile fãcute atunci în cimitir sau voi ajunge curând încã o datã la mormântul sãu şi probabil cã voi avea satisfacţia cã o treia medalie, identicã cu cele douã ale mele, sã fie una dintre cele încastrate în piatra de la cãpãtâiul acestui om deosebit.

Cu puţinã imaginaţie, m-aş putea transpune în acea epocã şi chiar în rolul lui Dimitrie Butculescu, mãcar pentru faptul cã şi eu mi-aş putea ipoteca proprietatea pentru a bate medalii în lipsa de fonduri ale societãţii…


Mai 1881. Prietenul meu, viitorul Ministrul de Externe, Constantin Porumbaru îmi trimise vorbã printr-un fecior cã vine cu o birjã şi mã ia sã mergem împreunã la terasa Oteteleşanu. La ora fixatã birja opri în faţa casei mele şi am ieşit, promiţându-i soţiei cã în seara asta nu voi gãsi prilej de a mã întoarce la ore mici, pretextând cã ne-am dus apoi sã facem o şedinţã de comitet…, de vreo comiţie…. sau la o întâlnire de tainã la unul dintre fruntaşii noştri de partid…, şedinţã cu coniac bun şi din belşug.

Nu gãsirãm soţietate de a face conversaţiune în acea searã şi stãturãm doar un ceas la Oteteleşanu, iar Costicã mi-a propus sã-l însoţesc într-o plimbare pe bulevard, pânã la Grãdina Cişmigiu. Am luat-o împreunã pe Bulevardul Regina Elisabeta, pe sub castanii înfloriti, la vale spre Grãdinã şi ne salutarãm cu diverşi amici şi fruntaşi din opoziţie, dar admirarãm mai ales doamnele, privirile alunecându-ne inevitabil spre taliile lor încorsetate, deşi n-am fi dorit ca asta sã se observe, nici mãcar între noi. Discutarãm despre ceea ce urma sã facem în curând la ceremonia de premiere a Exposiţiunii de Arte şi Industrii Române de anul trecut. Îi spusei amicului meu cã medaliile şi diplomele vor fi gata negreşit sãptãmâna viitoare şi cã ne vom întâlni la mine acasã cu toţi membrii comiţiei pentru a scrie şi semna diplomele.

Mergând pe bulevard ne intersectarãm cu o trãsurã în care stimabilul nostru prieten Maiorescu, urca spre Universitate. Opri birja şi ne spuse cã merge la Capşa şi – dacã nu avem altceva mai bun de fãcut – sã-l însoţim la un pahar de vin. Am fost amândoi de acord şi merserãm cu toţii la Capşa. De cum intrarãm, dãdurãm nas în nas cu maestrul Grigore, marele nostru bucãtar şi cofetar. Ne însoţi la o masã de lângã fereastra dinspre Calea Victoriei şi ne spuse cã trebuie sã vinã bunul nostru prieten şi al sãu client, doctorul Carol Davila. Acesta apãru curând, ne salutarãm ceremonios şi începurãm sã dezbatem noutãţile. Grigore ne aduse la masã unul dintre vinurile cu care se mândrea cã-i trimite şi Majestãţii Sale, la Palat, şi ne spuse cã are o prãjiturã nouã, cum n-a vãzut Parisul. Râserãm cu el şi îl puserãm sã ne povesteascã cum acum vreo treisprezece ani l-a primit în audienţã Împãrãteasa Eugenia. Era imediat dupã Exposiţiunea Universalã si Împãratul Napoleon III îl premie cu douã menţiuni onorabile pentru produse de patiserie şi cofetãrie. Grigore al nostru, încã ucenic la un francez celebru, se încumetã sã participe singur printre opt sute de maeştri francezi, iar bunãtatea prãjituilor sale o cuceri pe împãrãteasã, care îi dãdu chiar comenzi personale şi-l chemã în audienţã privatã.

Trecurãm apoi la detaliile organizãrii festivitãţii ce urma s-o facem. Eu îi spusei lui Grigore cã are la mine douã medalii de aur pe care voi fi onorat sã i le înmânez chiar eu, pentru “producte de artã culinarã” şi “cofetãrie finã”. Convenirãm ca festivitãţile sã fie în sala Ateneului celui vechiu, negreşit în ziua de 31 Mai.

Propuserãm sã facem şi un banchet apoi, mai sigur la 7 Iunie, la noi, la sediul Concordiei, în Calea Rahovei nr. 16. Am fost cu toţii de acord şi am convenit sã dãm anunţ la gazetã, cu “cotizaţiunea de un pol de persoanã, subscribţiunea fiind la domnul Grigore Capşa, cofetar şi culinar domiciliat in Calea Victoriei”. Tot lui Grigore îi reveni şi sarcina sã întocmeascã meniul, care sã cuprindã numai preparate şi produse româneşti.

E de prisos sã povestesc cum s-au dat premiile şi cât de încântaţi am fost de ceea ce maestrul nostru ne servi la banchet. A doua zi veni la mine, la fumat, o parte din comitet şi nu conteneam sã-l lãudãm pe Grigore pentru bunãtatea preparatelor ce ni le servi. Luai un toc şi îi scrisei pe o coalã de hârtie: “Festinul nostru a fost abundent, suculent şi demn de un maestru culinar precum dumneavoastrã. Nu numai cã ne-aţi oferit deliciile artei culinare, dar aţi ştiut prin finetea şi rafinamentul variatelor dumneavoastrã produse sã ne provocaţi bucuria, strãlucirea şi sentimentul de fericire care face sã palpite inima oricãrui om ce-şi iubeşte ţara.” Semnai, iar mai apoi fãcurã acelaşi lucru şi Costicã Porumbaru, Titu Maiorescu, Carol Davila, Thoma Constantinescu, precum şi alţi câţiva amici de-ai noştri, din juriul expoziţiei. Chemai apoi un bãiet, îi dãdui un ban de argint şi îi spusei sã meargã iute la Grigore Capşa şi sã-i dea scrisoarea noastrã.

Acum, dupã 130 de ani, îmi pare cam desuet şi zaharisit ceea ce am scris noi acolo, dar atunci am facut-o cu sinceritate.
Am inventat aceasta poveste bazatã pe fapte reale, în numele lui Dimitrie Butculescu.